Un şoarece de neam, şi anume Raton, Ce fusese crescut sub pat la pension,
Şi care �n sf�rşit, după un nobil plan, Petrecea retirat �ntr-un vechi parmazan,
�nt�lni �ntr-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. Cum că domnul Raton �ndată s-a g�ndit Să o ia la picior, nu e de �ndoit. Dar smeritul cotoi, cu ochii �n păm�nt, Cu capu-ntre urechi, cu un aer de
sf�nt, �ncepu a striga: "De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva �ţi fac rău? Nu cumva te gonesc? Binele şoricesc c�t de mult �l doresc Şi c�t �mi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei, Şi că aveţi cuv�nt să vă pl�ngeţi de ei; Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor. Eu carne nu măn�nc; ba �ncă socotesc, De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc." La ăst frumos cuv�nt, Raton �nduplecat, Văz� nd că Dumnezeu de martor e luat, �şi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni Cu neamul şoricesc a se-mprieteni. �i duse pe la toţi, şi �l �nfăţişă Ca un prieten bun ce norocul le dă. Să fi văzut la ei jocuri şi veselii! Căci şoarecii cred mult la fizionomii, Ş-a acestui străin at�ta de cinstit Nu le �nfăţişa nimic de bănuit. Dar �ntr-o zi, c�nd toţi �i deteră un bal, După ce refuză şi limbi şi caşcaval, Zic�nd că e �n post şi nu poate m�nca, Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa. Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat! Pe c�ţi gura punea, �ndată �i jertfea; �nc�t abia doi-trei cu fuga au scăpat. Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.
